Am intins mana la cer sa culeg acel strop de sinceritate care credeam ca mi-se cuvenea. In spatele fiecarei stele zaream adevarul unei particele mici din viata mea. Credeam ca viata s-a jucat cu mine si destinul meu il priveam cu indoiala. Dar nu, nu era un joc, nu era intentionat, era doar un defect de comportament al unui fost adolescent neinteles si marginalizat.
Brazde adanci cu rani ce au ramas in sufletul acela de copil au transformat adultul intr-un proscris al iubirii. Pierdut intre sicanele adolescentei si problemele adultului, el a ajuns sa rataceasca drumurile si si-a pierdut steaua calauzitoare. Stii, acel sentiment cand privesti la cer si te pierzi printre miile de stele.
Si trauma atrage o alta trauma pentru ca el adultul ratacit ajunge sa provoace traume la randul lui. Stie ca ceva este in neregula cu el dar nu se poate opune. Si atunci face greseli si greselile ii plac, ii dau placere si nu realizeaza ca provoaca traume mai departe celor de langa el. Se simte neinteles, traieste agonia incriminarii si isi gaseste refugiul acolo unde se simte inteles. Traieste o viata falsa, nu este fericit si ajunge sa se dispretuiasca.
Poate fi salvat doar daca primeste acel ajutor care-i arata ce a ajuns, de ce a ajuns asa si cum poate deveni adultul care isi doreste sa fie. Da, poate fi salvat. Si odata salvat, el poate la randul lui sa salveze destine ratacite printre miile de stele. Si atunci, pot intinde mana la cer sa culeg acel strop de sinceritate pe care-l credeam pierdut printre miile de astri.
Sa aveti o zi frumoasa!
G.D.