Si am reusit asa, sa indulcesc putin destinul…

 

Imi doresc sa pot sa schimb portiuni de timp ratacite din viata mea, franturi de fire ce au scurtcircuitat momente, au modificat vise si au perturbat o parte din fiinta mea. Sunt momente in ca as vrea sa modelez cu mainele si gandurile mele intamplari.

Intotdeauna am vazut dincolo de aparente. Nu stiu care este motivul pentru care simteam ce urmeaza, probabil este un har sau un ajutor venit de acolo, de sus de la cineva care ma iubeste si chiar daca a plecat de mult de langa mine  iubirea i-a fost mai mare decat distanta de la cer pana la pamant.

Ma intreb ades ce merit am sa fiu binecuvantata cu acest har iar alteori ma sperii si nu inteleg de ce il am. Cert este ca binecuvantarea aceasta a aparut de fiecare data fix atunci cand aveam nevoie, cand destinul provocat sau nu se gandea sa se joace cu asteptarile mele si indiferent de ce poveste teseam eu el rasturna toata incercarea mea.

Si am reusit asa sa indulcesc putin destinul, sa parez lovituri ucigatoare, sa le atenuez durerea, sa nu imi pierd directia si mentalul sa imi ramana functional. Poate Dumnezeu mi-a daruit intelepciunea lucrurilor vazute inainte sa se intample ca sa pot schimba putin macazul faptelor si sa nu tip de durere, doar sa plang tacut cu lacrimi picurande in colbul greu al rautatilor umane, egoismului, iresponsabilitatii si nepasarii.

Din colbul stropit cu lacrimile mele puteau creste pamanturile sfinte ale Blajinilor, dar nu m-am dat batuta. Am infruntat destinul si m-am luptat cu viata. Nu stiu daca avea un alt gand cu mine decat cel pe care mi l-am faurit eu. Nu stiu daca am facut bine ca m-am opus destinului. Eu mi-am vazut de drumul meu defrisandu-l de scaietii si maracinii proptiti in drum. O fi bine, o fi rau calea vietii mi-o va arata.

Am invatat din experiente dureroase ca lumea in care ne ducem viata nu are legatura cu altruismul, ci mai degraba cu instinctul de conservare si egoismul, prezente sub diferite forme: mai timide, mai puternice sau chiar atroce. M-am lovit de iluzia sentimentelor pe care le mascheaza oamenii in ochii semenilor lor si de sentimentele lor reale ce te tintesc fara regrete, privind linistit si cu ipocrizie cum te ineci in mocirla alimentata de ei.

De ce o fac? Ca sa isi demonstreze lor ca pot sa ajunga acolo unde eul lor le spune ca trebuie sa ajunga, ca sa se impauneze ori ca sa se simta bine, sa simta placere si daca pot de ce nu? Ce ii costa? Lacrimile celui de langa ei? Stii care este avantajul lor? Ei nu simt, nu ii doare si nu banuie ce chinuri declanseaza simpla lor amuzeala.

Si asta din dorinta de-a aparea in fata celorlalti altfel decat sunt, de a fi protagonisti pe scena vietii sociale, de a atrage aplauze si merite ce ii fac sa respire mai repede, mai sacadat, sa se simta urcati pe acel piedestal pe care putini sunt cei ce merita sa ajunga si multi sunt cei care il doresc.

Asa am reusit sa indulcesc putin destinul…

Sa aveti o zi frumoasa!

G.D.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *